Icoane pe sticlă

Pictură pe dosul sticlei

Icoana pe sticlă este pictată pe dosul geamului și privită prin el. Sticla face două lucruri deodată: e suportul picturii și ține locul vernisului care, la icoana pe lemn, se pune la final. Culorile stau direct pe sticlă și capătă de aici transparența și luminozitatea care le deosebesc.

Tehnica a venit în Transilvania din Europa Centrală, pe filiera Bavaria, Austria, Boemia, în secolele XVII și XVIII. În Bavaria, la Raimundsreut, se produceau la începutul secolului al XIX-lea în jur de 40.000 de bucăți pe an. Nicolae Iorga data cea mai veche icoană românească pe sticlă cunoscută lui, cu cei trei îngeri care îl vizitează pe Avraam, pe la 1670-1680, după forma literelor.

Unele texte mai vechi leagă meșteșugul și de habani, anabaptiștii stabiliți în zona Albei. Sursele pe care le-am verificat nu susțin legătura. Habanii, numiți la început hutteriți, s-au așezat la Vințu de Jos în 1621, la invitația principelui Gabriel Bethlen, și au plecat în mare parte în 1765. Meșteșugul lor documentat este ceramica, faianța albă smălțuită pictată în patru culori, nu sticla și nici icoanele.

Nicula și icoana care a lăcrimat

Nicula este un sat lângă Gherla, la aproximativ 50 de kilometri de Cluj, în comuna Fizeșu Gherlii. Mănăstirea de aici păstrează o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, pictată pe lemn în 1681 de preotul Luca din Iclod. Potrivit unui raport oficial austriac, icoana ar fi lăcrimat între 15 februarie și 12 martie 1699. Data de 1694, care circulă uneori, nu apare în sursele pe care le-am deschis.

În 1713, guvernatorul Sigismund Kornis a dus icoana la reședința lui nobiliară. Ea a revenit în cele din urmă la Nicula. Vestea minunii a adus pelerini, iar pelerinii voiau să ia acasă chipul Maicii Domnului. Unii țărani din sat au început atunci să o picteze pe sticlă, ca să o vândă. Așa a apărut primul centru de pictură pe sticlă din Transilvania ca fenomen de masă, cu o producție care a ținut aproape 250 de ani.

Pelerinajul continuă. Cele mai mari sărbători ale mănăstirii sunt pe 15 august, Adormirea Maicii Domnului, și pe 8 septembrie, Nașterea Maicii Domnului. În ajunul zilei de 15 august, sute de credincioși pleacă pe jos din Gherla spre mănăstire, iar în ziua sărbătorii vin mii de oameni.

Cum lucrau iconarii

Icoanele se pictau după izvoade, decalcuri pe hârtie făcute cu creionul sau cu o culoare după icoane mai vechi, uneori după litografii și xilogravuri. Izvodul se scotea periodic, se așeza sub sticlă, apoi se punea iar la păstrare. Cel mai priceput meșter trăgea cu negru conturul de pe izvod. Acest schelet grafic, numit urzeală, se reproducea în serie. Ceilalți umpleau spațiile cu culori după reguli precise, iar șeful atelierului făcea retușurile finale.

Ordinea e inversă față de pictura pe lemn. Pe dosul sticlei se face întâi desenul și inscripțiile, apoi luminile și umbrele, iar fondul vine la final. Retușurile ulterioare nu mai sunt posibile, iar pictorul trebuie să știe că întreaga compoziție va apărea în oglindă. Culorile se frecau din pulberi și se legau cu vernis de in. La Savu Moga, un iconar din Țara Oltului studiat de restauratori, lianții sunt pe bază de ou și ulei de in.

Foița de aur apare rar, mai ales la aureolele sfinților. Cu timpul a fost înlocuită de praful de bronz, iar mulți iconari puneau în spate hârtie argintie, care proteja pictura și uneori ținea loc de fond. Sticla veche venea din glăjării mici din jurul Clujului și din Munții Apuseni, în foi subțiri cu unduiri și bule de aer.

Stilul Nicula și Sfinții Constantin și Elena

Desenul de la Nicula este naiv, dar sugestiv, cu compoziții simple și clare, fără proporții anatomice și fără perspectivă, dar echilibrate ca și culoare. Figurile sunt frontale și simetrice. În prima perioadă, până la jumătatea secolului al XIX-lea, icoanele erau mici, în jur de 30 pe 25 de centimetri, cu un chenar în formă de funie răsucită. Mai târziu au devenit mai mari, cu rame de trandafiri roșii și culori mai vii.

Iconarii nu își semnau și nu își datau lucrările, așa că cei mai mulți au rămas anonimi. Se cunosc câteva nume din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, printre ele Tudor Tocariu, Dionisie Iuga, Ștefan Mircea și Ștefan Belindean. Cea mai veche icoană datată cunoscută de la Nicula este din 1802 și se află la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj. Negustori ambulanți le duceau în coșuri până în Bihor, Maramureș și Oaș.

Icoana din imaginea acestei pagini îi arată pe Sfinții Constantin și Elena, una dintre temele obișnuite la Nicula. Are 28,5 pe 23,5 centimetri și e datată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, deci în perioada icoanelor mici. Autorul este necunoscut. Fișa de pe Wikimedia Commons o dă ca pictură pe dosul sticlei din Nicula, provenită dintr-o licitație germană, și o marchează ca domeniu public.

Alte centre din Transilvania

Multă vreme Nicula a fost considerată singurul centru de pictură pe sticlă din Ardeal. Nu era. Aproape, la Gherla, se picta în același stil. În secolul al XVIII-lea pictura pe sticlă s-a răspândit și în sudul Transilvaniei, în Țara Bârsei, în zona Sebeș-Alba, în jurul Sibiului și în Țara Făgărașului. Laz și Lancrăm, în județul Alba, s-au dezvoltat ca centre de la acel moment. Muzeul de artă sacră din Alba Iulia atribuie icoane și centrelor de la Maierii Alba Iuliei și Șcheii Brașovului.

Unii iconari de la Nicula s-au mutat spre sud, în Șcheii Brașovului, Arpașu de Sus, Făgăraș, Mărginimea Sibiului și Țara Oltului. Cel mai cunoscut caz e Savu Moga, născut în 1816 la Giurtelecu Hododului, în Sălaj, și stabilit pe la 1844 la Arpașu de Sus. Știa deja meșteșugul, învățat probabil la Nicula sau la Gherla.

La Sibiel, în Mărginimea Sibiului, preotul Zosim Oancea a cerut sătenilor să doneze icoane pe sticlă bisericii. Din colecția aceasta s-a format Muzeul de Icoane pe Sticlă care îi poartă numele, înființat în 1969, cu sute de piese din Nicula, Mărginimea Sibiului, zona Brașovului și a Făgărașului și din alte regiuni. Radio România Internațional vorbește de peste 600 de icoane, ghidul muzeelor CIMEC de 700.

Declin și reînviere

Declinul a început la începutul secolului XX. Când soții Dancu, cercetători ai icoanei pe sticlă, au cercetat satul în 1972, n-au mai găsit aproape nicio icoană. Mai picta un singur iconar, Gheorghe Feur, zis Clopotarul, împreună cu fiica lui, Mariana. Biserica de lemn a mănăstirii, cu circa 200 de icoane, a ars în anul următor.

Interesul cercetătorilor, editorilor și colecționarilor a readus subiectul în atenție la sfârșitul secolului XX. La mănăstire, ierodiaconul Ilarion Mureșan, sosit la Nicula în 1962, a pictat icoane pe sticlă și a avut expoziții. Din 1995, Niculina Sanda Albu, membru fondator al Academiei de Arte și Studii Bizantine din Cluj-Napoca, a lucrat la redescoperirea felului în care se picta în atelierele de la Nicula, iar în 2004 a ținut cursuri de icoană pe sticlă pentru monahii mănăstirii.

Unde le vezi lângă Cluj

În oraș, Muzeul Etnografic al Transilvaniei are o colecție de peste 550 de icoane pe sticlă, din toate școlile tradiționale din România, inclusiv cea mai veche icoană datată de la Nicula. Expoziția din Palatul Reduta, pe strada Memorandumului 21, e deschisă de miercuri până duminică, între 10 și 18. Nu toată colecția este expusă permanent, așa că merită să întrebi la muzeu ce se vede în perioada vizitei.

Galeria Atelierul de icoane, în Piața Ștefan cel Mare 5, a găzduit în 2025 o expoziție de icoane pe sticlă în stilul Nicula, organizată cu Academia de Arte și Studii Bizantine. Dacă vrei să cumperi, o icoană nouă e cel mai bine luată direct de la pictorul ei. Piesele vechi apar la case de licitații, iar pentru ele contează actele de proveniență. Nicula e la circa 50 de kilometri de Cluj și se poate vedea într-o jumătate de zi, iar Sibielul, lângă Sibiu, merită o zi separată.