Un sat înăuntrul orașului: de unde au venit casele din Parcul Etnografic și cine a locuit în ele

Casa olarului din satul Josenii Bârgăului, județul Bistrița-Năsăud, e de la începutul secolului al XIX-lea.

În fotografia de sus, în spatele ei se vede cartierul Dâmbu Rotund. O casă de olar de acum două sute de ani și blocurile unui cartier clujean, în același cadru, la câțiva zeci de metri distanță.

Asta e, de fapt, cea mai onestă imagine a parcului. Nu e un sat conservat undeva departe; e un sat adus în oraș în 1929 și rămas acolo în timp ce orașul a crescut în jurul lui.

Întemeietorul, etnograful Romulus Vuia, n-a vrut un muzeu cu obiecte în vitrine. A ales o formă de organizare în care unele gospodării rurale originale urmau să fie locuite de țărani, antrenați în activități economice tradiționale.

Cel mai clar exemplu e din 1930: din Poiana Sibiului a fost transferată o stână — împreună cu ciobanul și cu șaptezeci și cinci de oi.

Tot atunci au venit Casa din Vidra (1929), Troița din Lupșa (1931), Gospodăria din Telciu (1932), donată de locuitorii comunei, și Șura maghiară din Stana (1936). Parcul avea și restaurant propriu, Gaudeamus, unde se serveau produse tradiționale.

Suprafața inițială: șaptezeci și cinci de hectare. Astăzi parcul numără în jur de două sute de obiective.

Casa din gospodăria maramureșeană de la Berbești a fost construită în 1795, din bârne masive de stejar așezate pe temelie de piatră. A fost cumpărată de muzeu în 1957.

Poarta înaltă, sculptată, a fost adusă din localitatea Vad în 1965. Nu era doar o intrare: în Maramureș, porțile acelea semnalau statutul proprietarului. Nemeșii, scutiți de anumite obligații feudale, aveau dreptul să le ridice atât de înalte.

Gospodăria are curte dublă — una a casei, una a animalelor — despărțite printr-un gard de nuiele cu vraniță. Înăuntru: tinda fără geamuri, unde se ținea lădoiul cu făină; camera de locuit, cu vatra liberă și cuptorul de copt pâine ocupând un sfert din spațiu; cămara; și pridvorul.

În aceeași achiziție din 1965 au intrat și fântâna cu roată din Bârsana, cămara din Vad și colejna din Călinești.

Gospodăria din Mărișel, județul Cluj, de la începutul secolului XX, a fost instalată în parc în 1975. Patru membri ai familiei Crișan au demontat casa construită de bunicul patern și au ridicat-o din nou la Cluj, în Hoia.

Casa nu era doar locuință. Are o moară pentru cereale lipită de camera de locuit, o piuă pentru zdrobirea semințelor de in și cânepă, o presă pentru ulei și o vâltoare pentru țesăturile de lână. În șopronul de lângă coteț e o batoză manuală, pusă în mișcare de patru oameni care învârteau simultan cele două roți laterale — folosită și după al Doilea Război Mondial, ca sursă suplimentară de venit.

La cincizeci de ani după mutare, cinci dintre frații Crișan — Ioan, Traian, Maria, Victoria și părintele Vasile — s-au întâlnit pe prispa casei părintești, în parc. Ioan, cel mai mare, s-a născut în 1950. Au fost nouă frați la părinți, născuți din doi în doi ani.

În anii '50–'60, printre rudele apropiate, copiii se dădeau „de suflet”: erau crescuți de familii fără urmași, dar cu avere. Așa au crescut fetele și Trăienuț, în case diferite, la o curte distanță unii de alții. Se strigau peste gard.

În primul sector al parcului, cel al instalațiilor și atelierelor țărănești, e reconstruită șura și piua de ulei din Herepia, județul Hunedoara. Șura a fost ridicată în 1901; piua de ulei cu roată trasă de cai a fost construită la finalul secolului al XIX-lea la Mintia. Amândouă au fost transferate în parc în 1979.

Motivul pentru care o gospodărie avea nevoie de așa ceva e foarte concret: cu peste două sute de zile de post pe an, uleiul din semințe de in, cânepă, bostan sau floarea-soarelui era baza gătitului.

Procesul avea cinci pași. Decorticarea semințelor, cu pive acționate manual sau, pentru cantități mari, cu roți de piatră trase de cai. Cernerea prin ciur. Amestecul cu puțină apă, până ieșea o cocă. Prăjirea cocii pe plita unui cuptor încins. Iar la final presarea, într-un sac de lână, cu teascul sau cu presa cu șurub.

Instalația se vede și azi: valăul circular din zece segmente de stejar strânse într-un inel metalic, stâlpul central, ruzile cu roțile de piatră la capete și legăturile pentru ștreangurile cailor.

Acoperișul șurii din Herepia a fost refăcut la sfârșitul lui decembrie 2025: 210 metri pătrați de șindrilă nehorjită de 50 de centimetri, confecționată și montată prin tehnici tradiționale de SC Eric Impex din Săliștea de Sus, Maramureș — o firmă a cărei experiență se transmite din tată în fiu de peste patruzeci și nouă de ani.

Costul lucrării: 116.723 de lei fără TVA, dintr-o finanțare nerambursabilă de 2.051.459 de lei obținută de Muzeul Etnografic al Transilvaniei prin programul „Timbrul Monumentelor Istorice” al Institutului Național al Patrimoniului.

La gospodăria din Berbești, din august 2025, șindrila de pe casă, șură și anexe a fost înlocuită cu șindrilă nehorjită de molid de 60 de centimetri, montată pe două rânduri.

Un ultim lucru, pentru că schimbă felul în care privești locul. După cedarea nord-vestului Transilvaniei prin Dictatul de la Viena, pe 30 august 1940, Parcul Etnografic s-a refugiat la Sibiu, unde a funcționat până în 1945.

Un muzeu în aer liber care se strânge și pleacă, din cauza unei granițe. Casele astea au fost mutate de două ori.

În 1956, planul tematic a fost restructurat de Teodor Onișor și Valer Butură pe patru sectoare: instalații tehnice și ateliere meșteșugărești; tipuri zonale de gospodării și monumente de arhitectură populară; sectorul etno-botanic; și cel etno-zootehnic. Structura aceea se vede și azi în felul în care e organizat parcul.