„Artist sticlar” nu e căutat de nimeni. Iar tradiția sticlei din județul Cluj e cu totul altceva decât credeți

„Glass blowing”: 22.200 de căutări pe lună în Statele Unite, 12.100 în Marea Britanie. E unul dintre cei mai căutați termeni de meșteșug pe care i-am întâlnit, în orice limbă.

„Artist sticlar”: zero. „Sticlă suflată manual”: zero. „Cursuri sticlă suflată”: zero. „Glass art romania”: zero.

„Sticlărie cluj”: 90 în țară, 50 în oraș. Practic, un rezultat de rotunjire.

Deci: lumea caută meseria cu putere, România n-o caută deloc, iar Clujul cu atât mai puțin.

Am căutat „sticlar” pentru că asta pare cuvântul. Tradiția sticlei din județul Cluj nu e însă suflarea, ci pictura — pe dosul sticlei.

„Icoane pe sticlă”: 720 de căutări pe lună în România.

Iar termenul tehnic în engleză, „reverse glass painting”: 1.900 în Statele Unite și 260 în Marea Britanie.

„Icons on glass romania”, în schimb: zero. Exact tiparul pe care l-am găsit la pictori — lumea caută tehnica, nu țara.

Mănăstirea Nicula e la câțiva kilometri de Gherla, în județul Cluj. Acolo a început fenomenul picturii de icoane pe sticlă din Transilvania, după ce icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pictată de Luca din Iclod, a lăcrimat în vechea biserică parohială.

Pelerinajele declanșate de icoană au produs, timp de aproximativ două secole și jumătate, o producție de masă de icoane pe sticlă — de la începutul secolului al XVIII-lea până la sfârșitul primei jumătăți a secolului XX. Meșterii au rămas anonimi.

O notă de verificare, pentru că sursele nu sunt de acord: articolul despre icoanele de la Nicula dă anul lacrimilor 1694, iar articolul despre mănăstire dă 1699. N-am putut departaja între ele cu o sursă primară, așa că le dăm pe amândouă.

Meșteșugul a ajuns în Transilvania pe filiera Bavaria–Austria–Boemia, în secolele XVII–XVIII, legat de ceramica și sticla aduse de habani — o sectă religioasă venită din Boemia și așezată mai ales în părțile Albei.

Se picta după izvoade: decalcuri pe hârtie, făcute cu creionul după icoane mai vechi. Izvodul se punea sub bucata de sticlă, iar scheletul grafic reprodus după el se numea „urzeală”.

Cuvântul acela merită oprit o clipă. Urzeala e, în țesut, mulțimea de fire întinse pe război peste care se trece bătătura. Aceiași oameni, aceleași sate, același vocabular — meșteșugul sticlei a împrumutat cuvântul de la meșteșugul pânzei.

Sursele descriu icoanele de la Nicula ca aparținând unei familii de motive cu trăsături comune, dar niciodată rezolvate identic — o comparație explicită cu bogăția cusăturilor din satele românești. Și adaugă ceva ce merită citat: fenomenul nu se mai întâlnește nicăieri altundeva în pictura pe sticlă din Europa Centrală.

Adică județul Cluj are un meșteșug unic în Europa Centrală, cu 720 de căutări lunare pe numele lui românesc și 1.900 pe numele lui tehnic englezesc — și zero pe formularea care leagă cele două.

Fotografia de sus arată suflarea sticlei. Am pus-o intenționat: e imaginea care apare când cauți „artist sticlar”, și e altă meserie decât cea despre care e vorba aici. Diferența dintre ce cauți și ce există e chiar subiectul acestui site.